Free Web Hosting Provider - Web Hosting - E-commerce - High Speed Internet - Free Web Page
Search the Web

GETICA - Societate Cultural - Stiintifica (Bucuresti-Romania) - Craciun
GETICA
Societate Cultural-Stiintifica (Bucuresti-Romania)

inapoi la prima pagina
 

ORIGINEA CUVINTULUI CRACIUN
inapoi la lucrari stiintifice

 

 

Every in the study of language, as in order studies, depends upon the way in which one approaches the fundamental questions (Whitney, The Contemporary Review, t.25, p.716).

1 Generalitati

1.1 Nu de putine ori, si nu din partea unor lingvisti, istorici, etnologi etc. de mana a doua, limba romana s-a bucurat de un nedisimulat interes si de aprecieri superlative. Nu este aici locul, desi ar fi necesar, sa inventariem astfel de judecati de valoare de exceptie adresate limbii romane in diverse perioade si contexte, de care nu avem cunostinta sa mai fi fost facute si despre alt grai european.

De la (F. Lot) o enigma si un miracol (cel mai caracteristic atribut al unui popor este limba) sau din punct de vedere lingvistic, limba romana este cea mai interesanta din Europa (V. Kiparski) s-au enuntat numeroase opinii despre situatia cu totul particulara a limbii romane intre limbile lumii.

Este de tot regretabil ca cei care au avut romana ca limba materna, dar si ca profesiune, si au invatat limbi straine, nu au ajuns sa observe caracterul ei cu totul special si n-au incercat sa-i descopere originea.

1.2 Aproape in totalitate cuvintele din lexicul de baza al limbii romane taranesti nu au origine cunoscuta. Pentru multe din acestea dictionarele indica etimologie necunoscuta, dar si originile ATRIBUITE unora din aceste cuvinte sint, cel mai adesea, simple fantezii, fie direct rezultatul unor superstitii istorice, lingvistice sau culturale.

1.3 Privitor la CRACIUN, unul din cuvintele dumnezeiestii limbi romane, au curs riuri de cerneala, atit autohtona, cit si extra carpato-dunareana.

Nu credem ca este necesar sa facem istoricul etimologiilor propuse pentru Craciun, toate fiind foarte departe de adevar. Pentru un sumar al acestora a se vedea ref. 6, p. 296-307. Al. Rosetti accepta si incearca sa justifice parerea lui Aron Densusianu (1837-1900): de toutes les étimologies proposées, la seule U rester sur pied est creatio, indiquée par Aron Densusianu …. Et reprise par Ovid Densusianu (v. si 7.1, p.174), eventual din acuzativul. Creationem, solutie inscrisa cert in DLRM si, cu rezerve, in Dex.

1.4 Un articol pe aceasta tema, proband o rara si regretabila incapacitate de intelegere, a fost publicat in cotidianul Romania Libera din 22.XII.1990, sub titlul impropriu, (in raport de continut) Semnificatia obiceiurilor de Craciun, de Dr. Sanda Larionescu. Autoarea a realizat o performanta putin obisnuita: aceea de a nu spune nimic corect. Este de neinteles de ce doctorita S.L. ii atribuie lui P. Caraman stabilirea etimologiei lui Craciun din lat. creatione (?) = creatie (sic!), pe cand, se stie, aceasta propunere fusese facuta de A. Densusianu inainte de nasterrea lui Caraman. Apoi, isi dezinformeaza abundent cititorii cu afirmatii necontrolate, fanteziste, de genul: Craciunul in sensul de creatie (o imposibilitate fara rest, v. mai departe, n.n. G.G.) semnifica un inceput, un "festum incipium" (vai!) ca zi de nastere a lui Cristos si implicit a unei noi ere, crestine, dar in acelasi timp si prima zi a anului.

Toate afirmatiile de mai sus sint false, cum vom arata mai departe.

Sarbatoarea nasterii Domnului este un termen posterior al unui eveniment nedeterminat istoriceste, si nici de catre Biserica crestina.

Propunerea ca in era noastra anii sa se numere de la nasterea lui Hristos apartine dobrogeanului Dionisie Exiguus, zis si cel smerit, sau Dionisie Romanul, propunere acceptata in 527 in Italia, o suta de ani mai tarziu in Franta, in secolele VIII-IX in Anglia si mai apoi in restul lumii. Baza de calcul a lui Dionisie nu a fost exacta, astfel ca s-a dovedit, ulterior, ca era noastra este cu 4-7 ani in urma. De asemenea, se stie ca inainte de sfirsitul secolului IV se admisese ca Hristos s-a nascut sau in 20 aprilie, sau in 19 mai, sau la 6 ianuarie, sau la 25 decembrie (5.1, p. 92). Sfintul Epifaniu pune nasterea lui Crist la 6 ianuarie, sfintul Clement Alexandrinul la 19 aprilie, alti parinti ai bisericii in alte zile (Martigny, Antiquités chrétiennes, p. 271), ap. 54, p. 242). Deci, incipium fiind nedeterminat, festum nu semnifica ceea ce pretinde doctorita S.L.

Pe de alta parte, la arienii carpatici anul incepea la 1 martie, si, normal, la aceeasi data incepea si la vechii greci si la vechile populatii italiote, ca si la alte populatii europene vechi, care au roit, toate, din Spatiul Carpatic, la alte popoare la 1 septembrie, in Italia dupa 153 i.e.n. la 1 ianuarie, dar nu la 25 decembrie.

2 Critica etimologiei din latinul creatio

2.1 In cele ce urmeaza vom cauta sa determinam gradul de admisibilitate al etimologiei oficiale a cuvintului Craciun obtinuta prin diverse exhibitii fonetice, lipsite, dupa parerea noastra, de vreo baza stiintifica.

2.2 A deduce pe Craciun din creatio(nem) inseamna a ignora:

2.2.1 Realitatea credintei crestine institutionalizate

Nu se poate sarbatori crearea lui Hristos deoarece, conform Crezului Niceo-constantinopolitan, stabilit la 325 e.n., la Niceea, de catre primul sinod ecumenic, si recunoscut de sinodul ecumenic din Calcedon (451 e.n.) ca expresie autentica a credintei Bisericii universale, Fiul este nascut din Dumnezeu-Tatal, iar nu facut (creat). Ultimul paragraf adoptat de sinodul de la Niceea contine o formula de anatema: Cit priveste pe cei care spun ca ar fi fost un timp in care Fiul nu era si ca inainte de a fi fost nascut El n-a existat… sau ca Fiul este creatpe acestia Biserica ii anatemizeaza.

Crezul sau Simbolul credintei spune: (Cred) si intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul nascut, care din Tatal s-a nascut mai inainte de toti vecii, lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, iar nu facut, cel de o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut.

Cum ar fi fost posibil sa se sarbatoreasca o zi a nasterii pentru Fiul, nascut mai inainte de toti vecii, participant la intocmirea lumii (prin care toate s-au facut)? Cine ar putea pretinde ca stie sau poate stabili ce s-a intamplat mai inainte de toti vecii, inainte de facerea lumii?

Din cele mai sus aratate rezulta cu claritate ca orice legatura cu lat. creatio = act creator, facere, creatura, zidire (2, p.108) (actul creator prin care Dumnezeu Atottiitorul cheama la fiinta cele ce inca nu sint - Romani 4/17, ap.2, p.109) privitor la Hristos este o imposibilitate dogmatica, Biserica crestina neputand institui o sarbatoare care contravenea fundamentelor sale ideatice si care cadea sub anatema celei mai inalte autoritati bisericesti.

2.2.2 Citeva repere istorice

a. Roma a fost fundata, dupa legenda, la 753 i.e.n., si a fost dominata de etrusci pina la sfirsitul secolului VI, cand suprafata pe care o ocupa era de cca.150 km, mai putin de jumatate din cea a Bucurestiului. La inceputul secolului IV i.e.n. Statul Roman se intindea pe o suprafata de 2 000 km, inferioara celei a Luxemburgului de astazi, iar la 291 i.e.n. Roma abia isi extinde stapinirea, in Peninsula Italica, asupra unui teritoriu de 54 000 km, de aproape doua ori suprafata Albaniei.

In ce priveste contributia Romei la Cultura Europei a se vedea capitolul Tragedia istorica a unei lumi (46, p.17-35), din care vom cita numai citeva constatari (prezente si la multi alti autori, in forme asemanatoare): fata de ideile pe care le profesa, Roma era facuta pentru a fi mica; idealul roman era simplu si sarac: acela de a face din romani un popor dominant; Roma antica nu reprezinta un echilibru, ci un dezechilibru permanent: statul Cezarilor nu a putut rezista decit luptand clipa de clipa inlauntru si inafara; Imperiul Roman nu era un principiu, ci o forta distructiva, care nu unea lumea, ci o distrugea, sau o reducea la imposibilitatea unei rezistente; Putem sa admiram grandoarea si forta Romei antice: nu putem insa sa-i dam adeziunea noastra intelectuala; Romanii nu aveau insa decit politica lor imperialista drept ideal. Daca grecii nu ar fi cucerit spiritual pe romani, Imperiul Roman ar fi fost pentru Europa ceea ce a fost, mai tarziu, imperiul mongolic al lui Ghinghis Khan. Numai ca, de data aceasta, barbarii ar fi venit de la vest, si nu de la est….

Din putinele randuri de mai sus, reiese ca Roma reprezinta o realitate recenta in istoria culturii si civilizatiei umane, mai ales in comparatie cu productia culturala multimilenara (cel putin 5 000 ani i.e.n.) a spatiului romanesc (carpato-danubiano-pontic), ca din punct de vedere ideatic si spiritual, Roma nu a cunoscut prisosul.

b. Din numeroasele argumente de neinlaturat privind realitatea enuntata, sa citam macar una (8.1), in care se defineste spatiul habitatului primitiv aric (asa-zis indo-european) din care s-au desprins, dupa mileniul trei i.e.n.: grecii, italiotii, celtii, germanii, slavii (p.71), iranienii si indienii (p.72): the area wich is bounded on its eastern side by the Carpathians, on its south by the Balkans, on its western side by the Austrian Alps and the Bhmer Wald, and on the north by the Erzgebirge and the mountains wich link them up with the Carpathians (aria marginita la est de catre Carpati, la sud de catre Balcani, la vest de catre Alpii Austriei si Bhmer Wald, iar la nord de catre Erzgebirge si muntii care fac legatura cu Carpatii) - 8.1, p. 68.

c. Normal, toate grupurile care au roit, la date diferite, din habitatul primitiv (v. mai departe 6.3) au plecat cu limba vorbita in acesta, ceea ce explica similitudinile lexicale intre idiomurile vorbite de popoarele Europei, respectiv de cele indo-iraniene, observate de William Jones la 1786.

Trebuie sa ramina limpede ca limba matca a Europei este cu milenii mai veche decit fundarea legendara a Romei antice, ca limba latina este un derivat tarziu din limba primara a Europei, si ca in nici un caz n-a avut vreun rol la formarea limbilor europene.

In contextul celor de mai sus, Giacomo Devoto, profesor la Universitatea din Florenta, privitor la raporturile dintre latina si romana, scrie: Il latino, da questa punto di vista,  per i romeni non gia un trato d’unione, ma una fratturo rispetto al mundo indeuropeo (p. 235) (din acest punct de vedere, latina este, pentru romani, nu o trasatura de unire, ci o fractura in raport cu lumea indo-europeana).

Non appena l’indagine preistorica assicuri che una regione  abitata, si pone il problema, non gia dei documenti linguistici, che possono tardare millenni, ma della tradizione linguistica, che ai resti preistorici si deve inevitabilimente associare.

Per la Romenia noi risaliamo per questo a oltre 2 000 anni avanti la nostra era, quando, nel cuore dell’etU neolitica, essa appare come uno dei territori pio importanti, cosi per la archeologia come per la storia della civilitU indeuropea (p. 236) (Indata ce cercetarea preistorica asigura ca o regiune e locuita, se pune problema, desigur, nu a documentelor lingvistice, care pot intarzia milenii, dar a traditiei lingvistice cu care resturile preistorice trebuie inevitabil asociate.

In ce priveste Romania noi stim ca aceasta, cu peste 2 000 ani i.e.n., in plina era neolitica, apare ca unul din teritorile cele mai importante, atit pentru arheologia propriu-zisa ca si pentru istoria civilizatiei indo-europene).

Oricum, daca vrem sa cunoastem realitatea, care explica, fara discontinuitati si intreruperi, evolutia limbilor europene, trebuie sa trecem de la jocul aparentelor la adevar, la stiinta.

3 Sarbatoarea Nasterii inainte de crestinism

3.1 Data nasterii lui Hristos, (ca om), nu e precizata destul de clar (5.1, p. 90), si nu se stie in ce luna si in ce zi s-a nascut Hristos, nici chiar in ce timp al anului (5.1, p.92).

Evangheliile nu marturisesc nimic privitor la data nasterii lui Hristos, iar in primele ei secole Biserica Crestina nu a avut o astfel de sarbatoare.

3.2 Cu toate acestea, noroadele praznuiau, de milenii, o sarbatoare a Nasterii, la 25 decembrie, cum vom arata pe scurt in continuare.

a. Nasterea Soarelui nebiruit (Sol invinctus) era sarbatorita la 25 decembrie, dupa Calendarul Iulian data solstitiului de iarna, de la care zilele incep sa creasca. Soarele (re)naste. In ritualul sarbatorii, la miezul noptii, credinciosii ieseau din temple si strigau: Fecioara a nascut, lumina creste. Noul nascut era personificat, la unele popoare, ca un prunc, care era aratat multimii, ca prilej de bucurie (v. 4.3, p.136).

b. In antichitate, se raspindise in mai tot imperiul Roman Cultul lui Mithra, care reprezenta duhul lumii dumnezeiesti, al adevarului si al bunei credinte.

Fundamentele crestinismului sint, in cea mai mare parte, identice sau similare cu ale mithraismului. De aceea, principala piedica in raspindirea crestinismului n-au reprezentat-o religiile politeiste, zise pagane (de la paganus=taran), ci mithraismul, ceea ce l-a facut pe E. Renan (v. Marc Aur le et la fin du monde antique, 1883, p. 579) sa afirme: si le Christianisme eqt été arreté dans sa croissance par quelque maladie mortelle, le monde eqt été mithraiste, formula pe care M. Eliade a preluat-o si a folosit-o ca titlu al capitolului 218 din Istoria credintelor si ideilor religioase.

Raspindirea mithraismului a fost prodigioasa: din Scotia pina in Mesopotamia, din Afirca de Nord si Spania pina in Europa Centrala si Balcani. Majoritatea sanctuarelor au fost descoperite in vechile (??, G.G.) provincii romane din Dacia, Panonia, Germania (32, p. 318).

La Roma, cultul lui Mithra ajunsese chiar religie a curtii imperiale. Nasterea lui Mithra era praznuita la 25 decembrie, cand lumea cea veche sarbatorea cresterea luminii, care biruieste fortele intunericului(1, p. 42).

c. In Roma veche, la 25 decembrie se sarbatoreau Saturnaliile, in cinstea lui Saturn (Deus Daciae), o foarte veche zeitate agricola. Este o sarbatoare prea cunoscuta, asa ca nu vom insista.

d. Nasterea lui Dionysos (Dion/ysos) s-a intamplat la 6 ianuarie, cand pamantul, luand chip de femeie, l-a zamislit prin trimiterea ploii din cer… iar izvoarele cele sfinte au tisnit vin tamaios in loc de apa obisnuita (1, p. 38).

In inchipuirea celor dintii crestini, nasterea lui Dion/ysos coincidea cu nasterea lui Iisus. Episcopul Epiphaniu, care a pastorit in Salamina Ciprului (367-403), spune ca de 6 ianuarie apa izvoarelor si riurilor s-a transformat in vin. Aceasta veche legenda a lui Dion/ysos el o pune pe sema lui Iisus, spunind ca Domnul s-a nascut in adevar la 6 ianuarie, si ca, dupa 30 de ani, a schimbat, la Nunta din Cana Galileii, apa in vin. Minunea din Cana Galileii, nementionata in Evangheliile dupa Matei, Marcu si Luca, atribuita de mitologie lui Dion/ysos, a fost trecuta de Ioan (cap. 2/1-10), care era grec, pe seama lui Iisus (1, p. 39-40). Gnosticii serbau vechile taine ale lui Dion/ysos la 6 ianuarie, data la care cinsteau si nasterea lui Iisus, alcatuirile exterioare ale sarbatorii crestine fiind strins legate de cele pagane (1, p. 38-40).

Biserica crestina veche a pus in ziua de 6 ianuarie nu numai minunea din Cana, ci si botezul lui Iisus, prin care a ajuns Mantuitorul lumii. Pentru gnostici, aceasta zi de botez era o adevarata zi a nasterii lui Iisus, deoarece, din aceasta zi, cand s-a pogorit Duhul sfint peste dansul si a fost botezat de Ioan Botezatorul, s-a nascut in Iisus dumnezeirea (1, p.38).

Sarbatorirea nasterii lui Iisus , la 6 ianuarie, n-a fost acceptata de Biserica occidentala, fiind practicata, partial, numai in Biserica orientala.

e. Din relatarile de mai sus, rezulta ca inainte ca biserica crestina sa instituie sarbatoarea nasterii lui Iisus, existau cel putin patru zeitati ale caror nasteri erau praznuite (pentru trei dintre ele) la 25 decembrie, iar a patra la 6 ianuarie (Dion/ysos).

In toate cazurile, este vorba de zeitati care mor si invie.

4 Crestinarea sarbatorii nasterii

4.1Cea mai veche mentiune a unei sarbatori crestine a nasterii pe care o cunoastem (un papyrus al unui cor bisericesc din Egipt in care este preamarit Iisus cel nascut in Betleemul Iudeii), este din secolul IV (1, p. 40).

4.2 Din numeroasele opinii privitoare la crestinarea sarbatorilor pagane al nasterii, s-o citam pe aceea a lui A. Bayet. Nici imparatii, nici Biserica nu pot sa modifice brusc modul de gandire si de viata instituit de actiunea lenta a secolelor. Rezultatul: in drept, imperiul se face crestin, in fapt, crestinismul se face pagan (12, p. 59). Teologii repeta mereu ca-i pacat a celebra ziua solstitiului de iarna, sarbatoarea zeului solar Mithra (a Soarelui, a lui Saturn etc. n.n. G.G.), dar cum toata lumea continua s-o serbeze, Biserica face din ea sarbatoarea nasterii Domnului. Astfel, crestinismul triumfa in lege, iar paganismul triumfa in fapte (12, p. 62).

4.3 Interdictiile si canoanele promulgate de Concilii si Sinoade nu dau rezultate, pentru ca fara sarbatori, fata de care isi etapizau existenta, oamenii nu-si puteau concepe si organiza viata personala. Vazind ca in pofida tuturor interdictiilor, credinciosii continua sa praznuiasca sarbatorile traditionale, Biserica renunta la politica de mana forte, recurgind la diplomatie: se da coloratura crestina vechilor sarbatori asa-zise pagane. Treptat, Biserica ajunge sa canonizeze o buna parte din practicile rituale si sarbatorile religiilor multiseculare carora crestinismul li se substituie cu incetul (v. si 4.3, p.142).

Pe langa crestinarea sarbatorii nasterii, de care ne ocupam, au mai fost crestinate: sarbatoarea Taranului, a inceputului campaniei agricole, botezata Sfintul Gheorghe (de la gheorgheea = agricultura), Rosalia a fost inlocuita cu Rusaliile (v. 13, p. 46 etc.), sarbatoarea Apei, celebrata la solstitiul de vara, a devenit a Sfintului Ioan Botezatorul, sarbatoarea Dianei, in august, a fost inlocuita cu a Sfintei Maria (Mare), Sambata mortilor, in noiembrie, continua o veche sarbatoare pagana a mortilor etc. (v. 4.3, p.140).

A se vedea si ref. 48 (p.7), scrisa de un preot: biserica crestina a pastrat datinile si obiceiurile paganesti, atit de inradacinate in viata poporului , cu haina religiunii crestine.

4.4 Aceasta realitate bine cunoscuta este splendid exprimata prin gura Magului din Carpati: Vestile pe care mi le aduceti nu ma pot mihni, caci tot ce se intampla e randuiala Celui prea Inalt pe care noi il servim. Mi-ati vorbit demult de legea noua catre care noroadele se indreapta; dar sub cuvintele ei proaspete eu vad aceleasi semne vechi, caci Domnul Dumnezeu are o mie de nume si o mie de forme. Poate ochii oamenilor de rand au nevoie de altceva si sufletul lor doreste alt joc de culori, dar cel ales trebuie sa ramaie intr-acelasi loc al sau, indreptat cu toata putrea spiritului spre intelepciunea cea mai presus de toate. Cel pe care il servim e unul, nascut din el insusi; si din acest unul toate au iesit si el e in toate si le invaluie pe toate… pentru noi ceea ce e vesnic nu se poate clati.

Dragostea noastra catre fratii nostri cei neluminati trebuie sa se impace cu tot ce poate fi de folos sufletului lor. Daca pot fi astfel mai buni, sa rosteasca numele lui Iisus… iar preotilor nostri carora li se cer alte vorbe pentru aceeasi lucrare le dam sfat sa se plece stapanirii. Slujesc pe acelasi Dumnezeu. Sa stiti de asemeni ca ce a fost randuiala a vietii si a fiintei noroadelor o mie de ani va ramanea inca o mie. Caci o lege care pare noua nu schimba nici frica, nici nadejdea, nici viata, nici moartea. … As dori sa aflu daca popoarele imparatiei Bizantului, de unde vine aceasta sila, sint mai fericite si daca preotii legii noua au sporit c-un dram intelepciunea (13, p. 64,66,68).

4.5 La inceputurile ei, Biserica sustinea ca crestinii se inchina unui Dumnezeu viu, adevarat, nascut din sine insusi, din eternitate, care a facut cerurile si pamantul care, deci, nu are inceput si nici sfirsit, ca atare nici o zi de nastere. De aceea, crestinii nu puteau praznui o zi a nasterii unui Dumnezeu adevarat si, ca urmare, luau in ris sarbatorirea unei zile de nastere pentru zei, ceea ce dovedea ca acestia sint creatii ale oamenilor care, asemanandu-i vietii lor, le-au fixat si zeilor zile de nastere, de botez etc.

In acest context era normal ca Biserica crestina sa fi condamnat ca pe un pacat sarbatorirea unei zile a nasterii. Cum si pe ce criterii sa stabilesti o data, in repere umane, si s-o praznuiesti cand este vorba de un Dumnezeu nascut mai inainte de toti vecii (v. si 2.2.1)?

4.6 Cu toate eforturile depuse Biserica crestina nu sporea numeric tocmai datorita faptului ca poporul, mai ales taranii nu puteau adera la o religie care le cerea sa renunte la obiceiurile traditionale, mostenite din mosi-stramosi.

Pentru a intra in gratiile multimii, pentru a se putea raspindi, Biserica a fost nevoita sa faca concesii. Cea mai mica concesie, de neinlaturat, era sa potriveasca adevarurile pe care le propovaduia cu realitatea traditiei, sa preia in ritualurile sale numeroase obiceiuri, practici si sarbatori "pagane", cum am aratat (v. 4.3), sa continue sub faldurile sale traditia pagana, o continuitate de neinlaturat, isvorita din natura umana, conservatoare, retinuta la nou, mai ales in societatile patriarhale.

Ca lucrurile s-au petrecut astfel rezulta si din urmatoarea relatare: Cand Sf. Augustin de Canterbury, in anul 596, a fost trimis in Anglia, de papa Grigore cel Mare, pentru a propovadui Evanghelia, a primit sfaturi anume de a respecta traditiile popoarelor la care merge sa le converteasca, de a le POTRIVI IN CAZ DE NEVOIE CU CEREMONIILE CRESTINILOR (subl. ns., G.G.) in asa mod incit sa faca in curand un mijloc de convingere, si intr-un chip oarecare sa gaseasca cele mai bune parti din riturile speciale ale sarbatorilor solstitiului de iarna in folosul aceleia a nasterii Domnului (47, p.8).

4.7 In acest context, este explicabil pentru ce papa Liberiu instituie, pentru prima oara in crestinism, la 354, in Biserica apuseana o sarbatoare a nastrii lui Iisus, iar la 386 Sf. Ion Gura-de-Aur hotaraste ca si in Biserica rasariteana sa se praznuiasca o zi a nasterii Domnului (1, p. 43).

Trebuie inteles ca aceste date pot fi luate in consideratie numai pentru putinele teritorii de sub jurisdictia de atunci a Bisericii, ca pina in sec. VIII aceasta sarbatoare nu trece dincolo de zidurile templului.

Crestinarea formala a popoarelor europene s-a facut tarziu, treptat, aproximativ astfel (5.1):

francii sec. V -VI (p. 30)

britanii sec. V - VIII (p. 31-33)

germanii sec. VII - VIII (p. 281-284)

scandinavii sec. XI (p. 284-285)

sarbii, croatii,

bulgarii sec. IX (p. 285-287)

cehii si boemii sec. IX - X (p. 294-296)

polonii sec. X (p. 296-297)

rusii sec. X -XI (p. 297-300)

ungurii ~sec. X -XI (p. 300-302)

Romanii nu au fost crestinati niciodata, ceea ce l-a facut pe ambasadorul Vaticanului sa afirme, in Aula Academiei, ca poporul roman s-a nascut crestin.

Intr-adevar, Tertulian (sec. II) - ap. P. Maior, Istoria bisericii romanilor vol. I, Ed. Viitorul Romanesc, 1995; p. 86 - scrie: Iara lui Hristos Dumnezeu sint supuse si a sarmatelor, dachilor, si a germanilor si a schithilor (tari)… in care numele lui Hs., carele au venit, imparateaste (subl. ns.).

Petru Maior arata ca foarte demult era primita intre romani credinta crestineasca, ca nici un scriitor nu se afla carele sa fi insemnat inceputul intoarcerii romanilor catre credinta lui Hs. (ibidem) - subl. ns., iar Margaret Dampier (The orthodox church in Austro-Hungary, Londra, 1905, p.10, scrie:

Convertirea transilvanenilor nu este notificata nicaieri, asa ca trebuie sa ca ei au reusit sa-si pastreze credinta crestina in timpul lungilor secole in care si-au continuat existenta lor din munti. Ei reapar ca popor crestin, avand forma ortodoxa a crestinismului, cu proprii lor episcopi si prelati… (ap. A. Plamadeala, Romanitate…, p.180).

4.8 Ca sarbatoarea instituita in crestinism la 25 decembrie este exclusiv o sarbatoarea Nasterii reiese si din numele sarbatorii la primele popoare crestinate:

 

In latina Natalis = nastere

In italiana Natale =nastere (fare natale = a sarbatori nasterea (Domnului)

In portugheza Natal = nastere

In spaniola Navidad

Natividad = nastere

In provensala Nadal = nastere

In franceza Nativité = nastere (v. Villehardonin II p.126)

si recent

Nöel (din lat. natalis) proprement jour de naissance

(de Jesus)

In engleza Nativity = nasterea (Domnului)

Christmas = festival of the nativity (nasterii) of

Jesus Christ

4.9 Nu de putine ori crestinarea s-a facut cu forta, chiar cu varsare de sange, cum marturiseste, in unele cazuri, chiar Istoria bisericeasca: Saxonii dintre Rin si Elba ramasesera neconvertiti… Ei urau crestinismul tot atit cit iubeau libertatea; dar Carol cel Mare ii covirsi cu puterea lui… in anul 782, dupa revolta din Verden, langa Aller, au fost decapitati 4 500 de saxoni (5.2, p. 283-284).

Istoria bisericeasca este plina de astfel de convertiri cu taisul sabiei. In realitate, sub masca convertirilor la crestinism - convertiri de acest fel nu sint cunoscute in asa-zisa Biserica a rasaritului, ci numai in cea apuseana - s-au ascuns de multe ori lupte pentru putere si, mai ales, pentru avere.

La uciderea unui adversar, averea celui ucis trecea in proprietatea regelui, in acest fel regele devenind cel mai mare proprietar al statului respectiv.

Sa ilustram aceasta realitate cu un caz mentionat in Cronica pictata de la Viena, in care figureaza, cu singurele ilustratii cunoscute, si infrangerea lui Carol Robert, regele Ungariei, de catre Banul Basarab, la Posada (1330).

In continuare prezentam cap. XXXVII, in original (latina) si in traducerea lui Popa Liseanu

 

 

XXXVII. Sanctus rex Stephanus(40) pugnat cum Gyula duce Transiluano

Porto beatus Stephanus postquam regie celsitudines coronam diuinitus est adeptus, famosum et lucrosum bellum gessit contra auunculum suum nomine Gyulam, qui tunc temporis tocius ultra siluam regni gubernacula possidebat. Anno itaque domini M-o II-o beatus rex Stephanus cepit Gyulam ducem cum uxore et duobus filiis suis, et in Hungariam transmisit. Hoc autem ideo fecit, quia sepissime amonitus a beato rege Stephano, neo ad fidem Christi conuersus, nec ab inferenda hungaris iniuria conquieuit. Uniuersum uero regnum eius latissimum et opulentissimum, monarchie Hungarie adiunxit. Dicitur autem regnum illud hungarice Erdeelw, quod irrigatur plurimis fluuiis, in quorum arenis aurum colligitur, et aurum terre illius optimum est.

XXXVII. Lupta regelui Stefan cel Sfint impotriva lui Gyula ducele Transilvaniei

In urma, fericitul Stefan, dupa ce a primit din gratia lui Dumnezeu coroana maiestatii regale, a purtat un faimos si folositor razboi impotriva unchiului sau cu numele Gyula care, pe acea vreme, avea domnia peste intregul regat al Transilvaniei. Deci, in anul Domnului 1002, fericitul rege Stefan a prins pe ducele Gyula impreuna cu sotia si cei doi fii ai sai si I-a trimis in Ungaria. Aceasta insa pentru aceea a facut-o, fiindca, desi ii s’a atras de foarte deseori luarea aminte de fericitul rege Stefan, el totusi nu s-a intors la legea crestina si n’a incetat de a ataca pe Unguri. Si intregul lui regat, foarte mare si foarte bogat, l-a unit cu monarchia Ungariei. Regatul acela insa al sau se numeste pe ungureste Erdeleelw, care este udat de foarte multe rauri, din nisipul carora se culege aur si aurul din aceasta tara este foarte bun (subl. ns.).

In Dictionarul maghiar-roman gasim:

Gyula = Iuliu (nume de barbat)

si

Gyula - Fehérvar = Alba Iulia,

de unde rezulta ca, la inceputul sec. XI, voievodul Transilvaniei era un roman cu numele Iuliu. Daca ar fi fost ungur nu ar fi de crezut, sa-i fi atacat pe unguri. Si nu este de mirare ca era ruda cu Bela = Voicu (v. Cronica pictata, p.146) duce (Cronica pictata, XXXVI) in Panonia, care, trecind la catolicism, si-a schimbat numele in Stefan, nu Istvan (!). Pina la convertirea lui Stefan la catolicism ei apartineau bisericii din Bizant. Despre Gyula, Giula sau Ghiula cum scrie Petru Maior, dar si altii, stim ca s-a deplasat la Bizant unde s-a botezat, dupa cum scrie Gheorghe Cedrenu, istoric bizantin, in Compendiul istoriilor (ap. P. Maior, Istoria bisericii romanilor, vol. I, p. 91). Mai mult, Gyula a adus cu sine in Ardeal pe calugarul Ierotheiu care a convertit pe multi ardeleni la crestinism, cum arata Cedrenu si Zonares.

De aice se intreaba P. Maior, ibid, p. 93: oare acei de Ieroteiu intorsi la credinta crestineasca fost-au rumani au secui, ca inca atunci numai aceaste neamuri era in Ardeal.

Iar, mai sus: partea cea mai mare a lacuitorilor in Ardeal au fost rumanii, si limba cea mai de obste, precum pina astazi, au fost cea romaneasca (ibid).

De ce preferau principii ardeleni sa se boteze la Bizant ne-o spune Petru Maior (op. cit., p. 92): … lor mai cu norocire le era a se boteza in Tarigrad pentru ca se facea patrichii (patricieni ai imperiului, n. ns.) si se inturna incarcati de bani si de alta avere…

Care nadeajde, dupa cum cetiram din Cedrenu, tocma nu l-a inselat cu Giula pre Constantin Porfirogenetul.

Din textele de mai sus rezulta ca la inceputul sec. XI voevodul Ardealului era un roman apartinator de Biserica din Bizant, cum a fost si ducele Voicu (Bela) pina la trecerea sa la catolicism.

Deci, Gyula era crestin, dar de rit bizantin, astfel ca imputatia pe care i-o face nepotul lui, Stefan I, ca nu s-ar fi intors la legea crestina are numai sensul ca a refuzat sa treaca la catolicism.

Un alt caz similar, relatat tot in Cronica pictata, (p.147, note):

Nobilii din Somogy si din Zala,

asserentes nullo modo a ritu nevoind cu nici un pret sa paraseasca ritul

parentum discedere, nec parintilor lor, nici sa primeasca

unquam fidem catholicam credinta catolica

recipere

s-au revoltat in contra lui Stefan cel Sfint.

In urma sfaturilor duhovnicului sau, prea fericitul Martin, Stefan si-a strins armata, l-a numit generalisim pentru intreaga armata pe strainul Vencelinus, s-au batut… iar ducele Cupan (nume romanesc n. n.) a fost ucis. Fericitul Stefan a pus sa-l taie in patru parti pe Cupan si le-a expus: la poarta Strigoniului, la cea a Vespremului, la cea a Jaurinului, iar in Ardeal (de unde era ducele Cupan) corpul sau ciopirtit a fost expus la Alba Iulia.

Ca urmare, Stefan a hotarit ca intregul popor ce se gasea in provincia ducelui Cupan sa dea pe vecie si de drept pentru manastirea sfintului Martin (numele duhovnicului sau) din Panonia a zecea parte din copii (!) - una din formele de catolicizare si maghiarizare fortata - din fructe si din vite.

In urma luptelor pe care le-a dus in Ardeal, Stefan cel Sfint a luat o cantitate nepretuita de tezaure si mai ales aur, giuvaiere si pietre nestemate (p.148).

De aceea, sfintul rege Stefan, imbogatindu-se foarte mult cu aceste diferite tezaure… (p.148-149), Q E D, nu convertirea la crestinism era obiectivul principal, ci imbogatirea, acumularea de averi.

Epilog. Spre nesansa lui Stefan si a altor sfinti cu referinte nevalabile la dosar, cu citiva ani in urma Papa Paul al VI-lea, facind o revizuire a sfintilor catolici, a radiat o serie intreaga, declarandu-i uzurpatori de titluri sau impostori, impusi de traditie si interese.

Printre cei carora li s-a retras brevetul de sfintenie sint si:

Sf. Cristoforo, patronul automobilistilor

Sf. Gheorghe, protectorul Angliei

Sf. Stefan, rege al Ungariei

si alti sfinti al caror dosar nu-i mai justificau pe post de sfint.

In atari conditii nu putea fi vorba decit de o convertire formala, care nu atingea traditia statornicita de milenii. Au trebuit sa treaca sute de ani pina ce crestinismul sa devina el insusi traditie, sa intre in mecanica existentiala a oamenilor din popor.

4.10 In secolul XIV Europa avea doar aspectul unei lumi crestine (33, II, p. 90), crestinismul, trait pina atunci doar de un numar extrem de mic de insi, isi propune sa devina o religie populara. El dobindeste, in acest scop, un caracter mai naiv, asimiland formele mai rudimentare ale religiei poporului… pe care biserica incearca s-o disciplineze (33, II, p. 90-91, vezi aici si pentru alte aspecte pertinente).

4.11 Din cele aratate se vadeste ca nu se poate afirma nimic precis cu privire la datele la care praznuirea la 25 decembrie a nasterii Domnului a devenit reala si obisnuita, traditionala pentru majoritatea populatiilor crestinate.

4.12 Din discutia facuta in prezentul capitol rezulta cu toata evidenta ca sarbatoarea Nasterii Domnului a fost instituita deliberat, cu scopul precis de a sterge din mintea credinciosilor, prin suprapunere, praznuirea unor sarbatori cu acelasi continut, mai vechi, dedicate lui Sol invictus, lui Mithra, lui Saturn, lui Dion/ysos, pentru castigarea de aderenti. Ea apare ca o masura politica, de mare importanta pentru raspindirea crestinismului, dar fara legatura cu CRACIUNUL, praznuit de romani, una din marcile de stravechime ale Neamului Romanesc.

5 Atestari ale cuvintului Craciun

5.1 Din punct de vedere al numelui, aparitiei, rostului si continutului nu se poate gasi nici o legatura intre Craciun si vreuna din sarbatorile Nasterii analizate in capitolul anterior.

5.2 Alaturarea sarbatorii nasterii Domnului de cea a Craciunului, pentru ca de crestinare nu credem ca se poate vorbi, s-a facut foarte tarziu. Nici unul din textele religioase, crestine, romanesti, din secolele XVI - XVII si chiar din sec. XVIII nu contine cuvintul Craciun, in timp ce unele din acestea mentioneaza Pastele.

5.3 Mai mult, si surprinzator, mitropolitul Antim Ivireanul scrie doua consistente Cuvinte de invatatura (in 25 a lunii dechemvrie) la nasterea Domnului nostru Iisus Hristos fara sa mentioneze macar o data numele de Craciun ca nume al sarbatorii pe care o praznuia.

5.4 In secolul XVIII, in ceremonialul Curtii Moldovei, intitulat Obiciul taramoniilor ce se fac in zioa de Aunul Nasterii Domnului Hristos si… zioa Nasterii numai de trei ori, intr-un fel de comentarii ale autorului, se scrie si Craciun (p. 277, 278, 279). In rest, peste tot sarbatoarea este numita zioa nasterii (p. 274, 277, 279, 280, 284, 285). Si asta intr-un text laic din a doua jumatate a secolului XVIII (23), ceea ce pare a arata ca nici la aceasta data tarzie Craciunul nu fusese acceptat de Biserica crestina din Tarile Romane.

5.5 Desi cuvintul este stravechi, cum vom arata, ciudat, el apare inregistrat de 19 ori ca nume propriu, intre1414 si 1570, si de 6 ori ca toponim, intre 1512 si 1594 (15, p. 57), dar nici macar o data, in aceste secole, ca nume al sarbatorii.

In afara de acestea, in sec. XV mai intilnim Cetatea Craciuna, zidita in Tara Vrancei (1470) si localitatea Piatra lui Craciun, in prezent Piatra Neamt (17).

De asemenea, ne intimpina numeroase toponime: Craciunei, Craciunel, Craciunesti in aproape toate regiunile tarii (a se vedea dictionarele enciclopedice, geografice, indexuri de localitati etc.).

La mijlocul sec. XVII, intilnim Craciun si ca nume al sarbatorii, dar in texte laice: Ghedeon, mitropolitul Sucevei si mai multi boieri semneaza un act in care scriu ca Maria sa craiul (Gh. Racozi, n. ns., G.G.) s-a milostivit cu saraca lor tara si ne-au ajutorit si cu bani, imprumutati la nevoile tarii;126 000 taleri pe care se indatorau a-i raspunde pina in ziua Craciunului care este la leat 25 decemvrie dupa calindarului cel vechi (Iorga, Studii si documente IV, p. 44-[45], ap. Xenopol, vol. IV, p. 225) - subl. ns.

De aici deducem ca in vorbirea populara sarbatoarea se numea Craciun, dar in texte religioase preotii s-au abtinut sa foloseasca acest nume.

5.6 Dupa Dictionarul Academiei, numele sarbatorii ar aparea de trei ori in sec. XVII (Anon. Car., Pravila lui Matei Basarab si intr-un text din Crestomatia lui Gaster) afirmatii care nu s-au putut verifica. Chiar daca aratarile din D.A. ar corespunde realitatii, inregistrarile ca nume propriu si ca toponime sint si cu peste doua veacuri mai vechi, si mult mai numeroase.

Oricum, ca sa existe antroponime si toponime, trebuia sa existe mai inainte numele comun: Toponimele si antroponimele din aceasta categorie (cea de care vorbim, n.n. G.G.) provin printr-un transfer de sens de la cuvintul comun spre numele propriu. Atestarea cuvintelor comune prin nume proprii reprezinta, de fapt, recunoasterea izvorului de formare a toponimelor si antroponimelor, si implicit demonstratia existentei anterioare a cuvintului comun (15, p. IX).

5.7 Datorita prezentei in Campia Panonica, inca din antichitate, a unei populatii romanesti (!) compacte, astazi in mare parte maghiarizata prin grai, in maghiara au patruns numeroase cuvinte romanesti, printre care se gaseste, cu mai multe atestari, incepand din secolele XII-XIII, deci dinainte de raspindirea crestinismului, spre a deveni religie populara, si Craciun (19, numai pentru atestari).

5.8 In folclorul medical roman se gasesc numeroase credinte populare si superstitii legate de Craciun (18).

5.9 In Moldova si Bucovina se numeste Craciun, sau Aluat sau Colac de la/din Craciun un colac pe care-l fac femeile de Craciun, si care se pastreaza pina in primavara cand, dupa ce se tamaiaza boii si plugul, se pune in coarnele boilor inainte de a porni la arat, dupa care e mancat de plugari pe ogor (31, p. 866), ceea ce denota o legatura cu practicile agrare, legate, foarte probabil, de sarbatoarea nasterii lui Saturn.

Astfel de practici sint descrise de mai multi etnografi (Elena Niculita-Voronca, Petru Caraman, Ion si Silvia Ciubotaru s.a.) ale caror texte nu le citam pentru ca nu adauga ceva notabil din punctul nostru de vedere.

5.10 In legatura cu Craciunul, poporul nostru a creat proverbe, glume si expresii populare:

Craciunul satul, buze unse si vine cacate; Craciunul satul, pastele fudul; Craciunul satul/ Pastele/ Minciunele/ Cu oua boite/ Cu straie-noite; La Craciun se vede daca-i buna nuca; Nu ti-e frica de Craciun (20.1, 78-80) sau O data-i Craciunul intr-un an; Cine umbla la Craciun in camesa, la Pasce umbla in cojoc; A da minte cu Craciunul; A manca multi Craciuni; Sa mai manance multi Craciuni; Parca-i capra de la Craciun; A intra in lemne de Craciun (20.6, 14741-14750).

5.11 Datorita sistemului incomplet si defectuos de sigle, folosit de Dictionarul Academiei, lit. A-B, 1913, nu s-au putut verifica textele date ca exemple, pentru unele obiceiuri, fiind obligati sa le citam dupa acesta: Mosii de Craciun = pomana din mana, reprezentand darurile pe care le pregateste gospodina si le duce pe la diverse case, oferindu-le ca pomana pentru sufletul raposatilor ei (31, p. 867).

5.12 Numele Craciun se regaseste si printre denumirile populare ale unor plante (22): Craciunita (Begonia semperflorens), p. 29- infloreste chiar in preajma Craciunului, de unde rezulta ca denumirea ii vine neaparat de la sarbatoarea Craciunului; Craciun (Begonia metallica), p. 29; Craciunita, Craciun sau Craciunel (Begonia crassifolia), p. 30; Craciunel (Rhipalis crispata), Craciunele (Rhipalis pachyptera), p.147 etc.

5.13 Din toate cele aratate in prezentul capitol rezulta ca este vorba de un cuvint stravechi, numai cuvintele care se gasesc de foarte multa vreme in limba ajungind sa formeze expresii populare, sa intre in compunerea unor proverbe, sa contribuie la aparitia unor superstitii, obiceiuri si leacuri populare, sa fie date ca nume unor plante etc.

5.14 Cuvintul Craciun este de uz general numai in limba romana, din care a fost preluat si in maghiara cu acelasi caracter de generalitate.

In limbile slave termenul nu e de uz general, aparand numai regional, in graiuri,astfel ca fara sa ne ocupam in mod special de prezenta lui in limbile slave, nesemnificativa pentru studiul nostru, trebuie sa spunem ca indicarea de catre Cihac in zadarnicul sau Dictionaire d’éthymologie daco-roumain a unei origini slave pentru romanescul Craciun este o aberatie. Este drept ca aberatia lui Cihac are ca sorginte o alta aberatie, a lui Miclosich (24) care in Lexiconul sau palaeoslovenico-graeco-latinum, considerat opera de eruditie, gaseste Craciun in mai multe limbi slave, acolo unde, in realitate, cuvintul nu exista, dar nu-l gaseste in romana, tocmai unde este de uz general.

5.15 Se naste intrebarea: de ce un nume al unei sarbatori religioase, cum este astazi Craciunul, desi stravechi, nu a fost mentionat macar in vreun text religios crestin pina de curand.

Raspunsul ar putea fi urmatorul: Mos Craciun aparea ca o zeitate necunoscuta Bisericii, pe langa cele deja amintite, intilnite in spatiul fostului Imperiu Roman. Or, este dificil sa lupti cu o zeitate necunoscuta, venerata de o populatie care practica, fara sa fie constrinsa de nimeni si de nimic, o traire crestina (v. si Friedrich Hayer: Romanii sint poporul din Europa care s-a nascut crestin), pe care n-ai cum s-o determini sa renunte la trairea ei, pentru ca aplica in viata tocmai principiile pe care i le oferi. Aceasta pare sa fi fost dilema Bisericii privitor la Craciun.

In aceste conditii, in final, Biserica a trebuit sa renunte la lupta, din lipsa de adversar, sa incerce sa-si apropie sarbatoarea, introducind, treptat, elemente crestine in sarbatoarea Craciunului, necrestina, dar praznuita de o populatie cu traire crestina.

Avem unele indicii in acest sens. Iata-le:

Batranul Craciun a inteles ca la casa lui s-a nascut fiul lui Dumnezeu (!?) - v. 31, p. 866. Este vorba de alaturarea lui Mos Craciun de evenimentul nasterii lui Iisus, dar si in acest caz se vadeste ca Mos Craciun este cu mult mai vechi, la nasterea lui Iisus Mos Craciun fiind deja batran.

Sau alt text: Mos Craciun era stapanul pastorilor si staulului unde s-a nascut Mantuitorul (31, p. 866), o alta alaturare la fel de artificiala ca si cea anterioara.

Si un al treilea text de acelasi fel dar cu tendinta de a-l discredita pe Mos Craciun: Acest post a fost poruncit de Maica Domnului batranului Craciun pentru ca a taiat mainile batranei Craciunoaie, nevasta-sa, care mosise pe Maica Domnului (31, p. 866).

Sint si alte texte privitoare la Craciun in mitologia populara romana, dar ne oprim aici.

Ultimul text face din Mos Craciun, cunoscut ca expresie a bunatatii intrupate, un criminal, in stare sa-I taie mainile (cu toporul!) batranei sale neveste, Craciunoaia, sugerandu-se ca ar fi facut-o din invidie, pentru ca nevasta-sa ar fi mosit-o pe Maica Domnului, ajutand-o sa aduca pe lume un concurent al sau, pe Iisus. Aceasta confectie de credinta populara insidioasa n-a avut nici un rezultat. Ea a fost inventata pentru romani, pentru ca numai romanii au in mitologia lor un Mos Craciun, o divinitate straveche. Toate celelalte popoare au acceptat, mai mult sau mai putin usor, o sarbatoare a nasterii lui Iisus, pe care o praznuiesc chiar cu denumirea cu care le-a fost instituita.

Astfel de incercari de a-l elimina pe Mos Craciun din mintile oamenilor, pentru a-l putea inlocui cu Iisus, au fost tarzii si fara efect, tot spatiul romanesc continuand sa praznuiasca pe Mos Craciun ca pe o divinitate a bunatatii, a luminii, chiar si denumirea ramanand cea straveche. Este o dovada de conservatorism si continuitate cum vom mai afla multe altele in acest spatiu.

Retinem si concluzia la care au ajuns istoricii motivului: Maica Domnului apare tarziu in legendele noastre de Craciun, in sec. XVIII, si are o functie accesorie (43, ap.10, p. 30; v. si 11, p. 113-114).

Acesta este motivul, credem, pentru care nici un text bisericesc din secolele XVI-XVIII, pe cand cuvintul Craciun avea o raspindire remarcabila, nu-l mentioneaza macar, nici macar pentru a-l combate.

Cine este acea divinitate?

6 Mos Craciun

6.1 Pentru cei care s-au ocupat de studiul trecutului indepartat al Europei, lucrurile sint clare, pentru ca dovezile si argumentele converg: Spatiul Carpatic constituie zona din care s-au produs roirile in perioada neolitica, spre est, spre sud, spre nord, spre vest. Astazi este cu desavirsire limpede ca, la date determinate cu aproximatie, grupuri de oameni au fost nevoiti sa paraseasca Spatiul matca, in principal din lipsa de hrana, si au populat in sute de ani: Europa, India, Iranul etc., purtand cu ele limba, traditiile, obiceiurile din Spatiul matca.

6.2 Exista pentru aceasta realitate zeci de argumente de neclintit, dar nu infatisarea acestora este obiectul prezentei lucrari.

Din cercetarile pertinente, publicate pe mai multe pagini de Universitatea din Cambridge (v. ref. 8.1) am citat o fraza la 2.2.2.b.

6.3 In aceasta stralucita civilizatie carpatica, Strabon (58 i.e.n.-21(25) e.n.) mentioneaza existenta muntelui Cogaionon (29.2, p.163), de unde modernii (vezi dictionarele enciclopedice) au denumit spatiul respectiv Pays de Cocagne tara abundentei, unde viata este usoara si placuta, Dacia Felix, in limbajul romanilor, tara minunata a hyperboreilor (ap. 25, p. 290), un pamant sacru, luminos, fertil, cu locuitori drepti, care vietuiesc mai mult si mai fericiti decit oricare alti muritori, traind asemeni cu zeii (~ 30, p. 62).

Privitor la acest spatiu sa ne mai fie ingaduit sa citam un paragraf pe care nu l-am gasit niciodata mentionat in Romania, desi ne priveste direct: Cette civilisation, assurement jeune et puissante a impregné l’Europe, puisqu’on y recontre encore de nos jours U l’état de survivance et parfois mme dans leur forme originelle, certains de ses caract res fondamentaux, et c’est lU, du reste, une des raisons les plus serieuses invoquées en faveur de la parenté des diverses nations européennes. Toutes en effet semblent avoir conservé, U travers les transformations nécessitées par les hasards de la vie et les milieux traversés, le souvenir de la région oo dormaient les anctres, les p res, région heureuse, ti de et superbe, dont le fabuleux age d’or qu’on perçoit aux sources mmes des traditions nationales n’est que l’incessant rappel (28, p.172).

Les Aryas ont peuplé l’Europe, par des migrations éloignées dans l’espace et le temps (28, p.173).

Le roumain ou Dace moderne est le vrai celte de l’Europe orientale (28, p.188).

6.4 Pentru a nu dezvolta aceasta parte, vom spune direct ca Mos Craciun este foarte probabil o reprezentare folclorica a lui Saturn senex, Saturn cel batran (v. 25, p. 308). A se vedea Macrobius (sec. V), Saturnalii, CI, VII, 24: Tot saeculis Saturnalia praecedunt romanae urbis aetatem (Saturnaliile au precedat cu multe secole fundarea Romei), de unde rezulta ca Saturn (Cronos) este cea mai veche divinitate a acestui spatiu. In inscriptii latine gasim: D (ominus) S (anctus) S (aturnus) - 42, p. 238.

Mnaseas (sec. III i.e.n.), Diogene Laertios (sec. III e.n.) si Hesychius il numesc pe Zalmoxe Saturn (Cronos) - 25, p. 292. La unii autori antici Saturn este numit si Deus Daciae, supranumit si Omul (ibid.), de unde identificarea lui Saturn (Cronos, Zalmoxe) cu Mos Craciun, care aduce daruri, ca in epoca de aur, cand Saturn oferea oamenilor un trai usor, fericit, fara griji, ca si darurile la care ne vom referi mai departe, de unde ii vine si numele si care l-au facut celebru.

In viziunea populara, cea mai evidenta nota este stravechimea luiMos Craciun, exprimata prin adjectivul batran, uneori si sfint: Sezi Craciun sfint batran si ridica pe Sion; Craciun cel batran, E ziua lui Craciun, lui Mos Craciun cel batran (31, p. 866).

Trebuie observat ca inainte de placarea adaosului crestin, in ziua de Craciun nu se serbeaza nici o nastere, Mos Craciun fiind atit de batran ca nu se stie cand s-a nascut!!, fiind deja batran la nasterea lui Hristos.

6.5 Pentru argumentarea acestei idei, cu numeroase marturii ale scriitorilor antici, a se vedea excelentul eseu Terra mirabilis scris de invatatul Anton Dumitriu (25, p. 280-315, 26, p.17-49, sau in volumul Eseuri (1986) al aceluiasi autor.

Ar fi trebuit sa citam prea mult, fie din aceasta opera, fie din autorii antici folositi de Anton Dumitriu. De aceea, pentru economie de spatiu il indreptam pe cititor la Terra mirabilis, eseu probant si convingator.

6.6 In Terra mirabilis se arata ca in Spatiul Carpatic, doctrina arhaica hesychia = liniste, repaos), o tehnica similara cu Yoga, dar mai dezvoltata si mai profunda, a continuat sa fie practicata in Dacia si dupa cucerirea unei mici parti din Dacia de catre romani.

Acest trai isychastic, generalizat in spatiul vedismului carpatic I-a facut pe unii intelectuali neintelegatori sau direct obtuzi sa declare poporul roman fatalist.

Cit este de falsa aceasta opinie rezulta si din aceea ca poporul roman, care a dat Europei limba, agricultura si alte elemente fundamentale de existenta si civilizatie, a reusit sa subziste, sa existe circa 7 000 de ani la raspantia rautatilor, unde atitea imperii s-au constituit si s-au destramat, in timp ce pietrele au ramas.

Gigantul Aristotel spunea ca fericirea se masoara cu timpul liber, cu cantitatea de viata la dispozitia insului.

In afara de pitagorei si, eventual, citeva scoli similare, nicaieri ca in acest spatiu binecuvintat de Dumnezeu oamenii neducind un trai linistit, de tip isychastic, cu maximum de viata la vrerea lor.

6.7 Pentru un isychast, viziunea occidentala, care transforma omul in masina, deposedandu-l de umanitate, cea mai importanta caracteristica a speciei, apare ca rudimentara si ridicola.

Cititorul ar putea sa se edifice asupra acestei realitati parcurgind cartile unor René Guénon (Orient si occident, care vede criza lumii occidentale in lipsa de traditii si de adevaruri revelate, pe care R. Guénon le cauta in Orient), Hermann von Keyserling (care recomanda un nou ideal de intelepciune, rezultat din observarea gandirii orientale), Oswald Spengler (care considera ca rasturnarea valorilor este cauza principala a crizei culturii occidentale). In perioade de crestere ale unei culturi, normele de viata si cultul valorilor sint traite instinctiv, firesc, in timp ce in perioadele de decadenta, de apus ale unei culturi se recurge la teoretizari, la speculatii abstracte asupra valorilor, deoarece acestea nu mai exista in mod real etc.

Este deajuns ca cineva sa se aplece asupra culturii occidentale, in evident declin, si asupra celei orientale, care mai gaseste resurse in traditii, in valori morale autentice, organice, si-si va da seama cita dreptate au si R. Guénon si O. Spengler si altii.

Activitatea occidentului, caruia ii e total straina hesychasma, este guvernata de o logica morbida: pentru toate actele sale, unele absurde, occidentalii cauta premize care sa le justifice. Dar astfel de acte sint oarbe (46, p.15).

7 Craci(un) = sarbatoarea cracilor de aur

7.1 Asocierile mentale ale omului din zorii societatii umane erau simple, directe, usor de retinut prin transmisia orala, scrisul neexistand sau nefiind de uz curent.

Sarbatoarea cracilor de aur se regaseste in multe zone din Europa, dar numai in spatiul de formare a popoarelor europene si-a pastrat numele sau primitiv (v. 6.3).

Ce craci au putut determina stabilirea uneia din cele mai vechi, mai importante, mai pitoresti, mai bogate in obiceiuri populare sarbatori ale anului?

Este vorba de cracile sacre, avand puteri magice, strict necesare vietii oamenilor si animalelor, asa-numitele craci de aur cunoscute in etnografie sub titulatura generica creanga de aur (v. si 4.2, 4.4, 4.5 passim).

7.2 Cracile sau creanga de aur, pe numele sau viscul este un arbust permanent verde-verde galbui, care creste ca parazit pe diversi arbori: stejar, fag, brad alb, mesteacan, tei, mar, par etc.

7.3 Din antichitate ne-au ramas putine mentiuni, dar lamuritoare.

La Vergiliu (70-19 i.e.n.), viscul, ale carui frunze de un verde pal aduc la culoare cu aurul (42, p. 510), are puterea de a-i asigura lui Enea calatoria in si iesirea viu din infern (Eneida, CVI, v.175-211-898), fapt de neconceput in absenta cracii miraculoase (v. si 4.5, p.165-166, 172).

Pliniu cel Batran (23-79 e.n.), in Naturalis Historia (CXVI) scrie ca Druizii, sacerdoti celti, socoteau viscul (craca de aur) o planta sacra, capabila sa vindece toate bolile, avand virtuti magice. Ii culegeau, iarna, cu mare solemnitate, frunzele si fructele, intr-o anumita noapte, in ajunul Craciunului (4.5, p.169, 170) deoarece, crede Frazer, Craciunul nu este decit o veche celebrare pagana a solstitiului de iarna, dupa un anumit ritual: un preot imbracat in alb se urca in stejarul din care se recolta viscul si-l taia cu o secara de aur. Cracile taiate nu trebuiau sa atinga pamantul si erau adunate intr-un stergar alb (v. si 34, p.12; 35; 37, p.10; 40, p. 70, 41, p. 23 etc.).

Druizii credeau ca nimic nu este mai sacru decit viscul si stejarul pe care acesta creste (4.2, p. 56).

Este vorba de un ritual, destinat unei anumite zile, in vederea obtinerii unui panaceu, mostenit din stramosi, tinut cu religiozitatea cuvenita, in spatiul romanesc.

7.4 La Romani, in spatiul de formare a umanitatii istorice, sarbatoarea cracilor de aur este praznuita cu aceeasi grija si cu acelasi fast, chiar daca semnificatiile primordiale, multimilenare, s-au diluat ori s-au pierdut.

Iata cum vede un francez atmosfera zilelor de Craciun in Romania, la sfirsitul secolului trecut: Les jours fériés par excellance sont le 25, le 26 et le 27 (décembre). Ces trois jours durant, plus personne ne travaille, ne vend, ni n’achte.

…………………………….

Les boulangeries sont fermées, les usines chôment, pas un journal ne parait. Le pape pourrait mourir, le czar tre écartelé, Padelewski s’évader, Ischia crouler sous terre, que le grand public n’en saurait rien… les facteurs aussi ont congé. Il n’est pas d’employé, de commis, de domestique, femme ou homme, qui ne s’arrange avoir vacances ces jours-l, se faire congédier s’il le faut, jour de férie et liesse générales - réminiscences lointaines des Bacchanales, de ce retour annuel l’age d’or du bon Saturn, que ftaient les Romains et durant lequel esclaves et maitres voulaient se sentir, l’espace d’un matin, égaux devant la joie.

Assurement, ce n’est plus au cri d’Io Saturnalia que s’ouvrent les rejouissances d’ presént, mais c’est tout comme; car les Roumains ont aussi leur appel la fte, Au gui l’an neuf (49, p. 5).

In preajma Craciunului, oamenii isi procura macar o craca de visc (craca de aur) pe care s-o aiba in casa intre Craciun si Anul Nou.

S-a pastrat din vremi imemoriale credinta ca craca de aur aduce noroc, ca le merge bine in anul urmator celor care stau sau se saruta sub craca de visc in noaptea de Craciun si/sau in noaptea de Anul Nou (v. si 21, p. 245, 40, p. 70, 47, passim etc.). Din aceste credinte, altadata de uz comun in toata Europa (v. si 47, passim) s-au mai pastrat ici-colo unele relicte: Daca nu e visc, nu e nici noroc, spun taranii din Tara Galilor, de exemplu (4.5, p. 86).

O manifestare cu acelasi scop este uratul cu Sorcova, in care, inainte vreme, urarea se facea in timp ce corpul celui sorcovit era atins ritmic cu creanga de aur (craci de visc), nu cu flori artificiale, din hartie, ca astazi, cum retine, in exclusivitate, Dex-ul, ceea ce ascunde semnificatia si imaginea reala a obiceiului.

De unde hartie si flori artificiale cu milenii in urma? Urarea copilului cu sorcova (reprezentare a anului nou) nu se putea face decit cu craci de visc, interpretate si ca talisman, caci nu se cunoaste o alta planta purtatoare de noroc ca viscul (v. si 41, p.23).

7.5 Cum era de asteptat, credintele referitoare la virtutile cracii de aur se regasesc in toata Europa, populata par des migrations éloignées dans l’espace et dans le temps (v. 6.3) din habitatul de formare a popoarelor si limbilor europene.

7.6 Sir George James Frazer, autorul Crengii de aur, o semi-istorie a raspindirii mitologiei viscului, in 13 volume, (v. ref. 4.1-4.5, un rezumat al operei) si-a construit cu craca de aur un propriu nimb mitologic, nejustificat. In fond, Frazer este un simplu compilator al unor informatii fixate in biblioteci, ramas la nivel descriptiv, cu o sistematizare defectuoasa, cu repetari numeroase si suparatoare. In ce priveste interpretarile sale, calificativul marginit dat de Vasile Lovinescu ni se pare indreptatit: Si ca sa nu lipseasca profanarea nici aici, Creanga de aur serveste de emblema celei mai importante parti a operei lui J.G. Frazer (The Golden Bough) in marginita interpretare pe care o da miturilor, redusa exclusiv la fenomenul de primenire a naturii (41, p.15-16).

Fiind un ins de biblioteca, Frazer s-a indeletnicit cu excerpte din scrierile altora, fara sa vada mai departe. Opera sa ignora tot ce nu era scris in limbile occidentale. De aceea, spatiul romanesc, straveche vatra etnica si folclorica, din care provin cel mai multe din relictele pe care le insaileaza Frazer in volumele sale, nu apare in ele decit cu referire la sasii si tiganii din Transilvania si cu totul intamplator si la romanii din Transilvania (f. rar), exclusiv pe baza scrierilor unor autori germani.

De aceea opera sa lasa impresia de improvizatie, de bazar cu de toate si de peste tot, in care ideea cartii, dincolo de colectia de relicte, nu se vede. In compendium cel putin, regretabil pentru o opera care se vrea stiintifica, nu se fac trimiteri la sursele care au furnizat materia operei sale.

Cu toate defectele majore ale acesteia, nedispunind de sursele folosite de Frazer, am fost nevoiti sa recurgem la lucrarea sa pentru a stabili, macar partial unele din atributele care au facut faima cracii de aur.

7.7 Informatiile disponibile in credintele populare din diverse timpuri si locuri atesta ca frunzelor tinere si ramurilor de visc (cracilor de aur) li se atribuiau puterile prezentate in continuare.

a. deschiderea portilor infernului si asigurarea iesirii, viu si nevatamat, din imparatia subpamanteana (42, C. VI)

b. leac pentru toate - numele viscului in celta moderna din Bretania, Tara Galilor, Irlanda si Scotia (4.5, p. 83) sau remediu universal (4.5, p. 78, 83), bun la toate, panaceu pentru toate relele (4.5, p. 80)

c. remediu pentru toate bolile copiilor (4.5, p. 82); se agata la gitul copiilor pentru a-i feri de rele (4.5, p. 83); se pune in leaganul pruncilor pentru a-i apara de vraja zinelor, ca sa nu-i transforme in elfi (4.5, p.164)

d. vindeca (toate) ranile si ulceratiile (4.5, p. 78, 83, 172)

e. leac contra epilepsiei (4.5, p. 78, 83, 84; 21, p. 251)

f. antidot impotriva otravurilor (4.5, p. 78, 83)

g. leac pentru multe suferinte (4.5, p. 79); fereste oamenii si animalele de rele (4.5, p. 86)

h. stimulator (4.5, p. 79), leac contra sterilitatii, ajuta femeile sa aiba copii, fecundeaza animalele sterpe (4.5, p. 78, 79, 80).

O legatura de visc data primei vaci care a fatat dupa anul nou asigura o productie sporita de lapte (4.5, p. 85).

i. asigura rod bogat gradinilor (4.5, p. 80), grabeste cresterea recoltei si o fereste de neghina si de paraziti (4.5, p. 86, 91)

j. o craca de visc pe prag alunga visele rele (4.5, p. 85), o craca sub perna aduce vise prevestitoare (4.5, p. 86, 171), iar o floare sub perna il arata in vis pe cel care o va cere de nevasta pe fata (4.5, p.171)

k. viscul stinge focul (4.5, p. 79, 84), apara contra traznetului si fulgerului (4.5, p. 85); o craca de visc atarnata de tavanul odailor protejeaza impotriva relelor in general si a incendiului in special (4.5, p. 84, 85, 163).

l. ofera protectie eficace impotriva vrajitoriei si a magiei (4.5, p. 85, 89, 167, 173)

m. asigura suces la vinatoare (4.5, p. 83)

n. deschide toate broastele (4.5, p. 85)

o. se poarta ca talisman la razboi (4.5, p. 80)

p. descopera comorile ingropate (4.5, p.167-172)

q. viscul este considerat nemuritor (4.5, p. 94), viata stejarului fiind in visc (4.5, p.162); viscul sacru este cazut din cer, iar tot ce creste pe stejar este trimis din cer (4.5, p. 81, 177).

Aceasta simpla enumerare de virtuti mitice da dimensiunea importantei viscului, a cracilor de aur si justifica organizarea unei mari sarbatori in cinstea acestei plante-zeitate buna pentru oamenii din aurora istoriei, planta care le asigura solutii salutare pentru toate grijile, durerile si nevoile lor.

Iata si o referinta recenta: En Occitanie - surtout en Rouergue - comme dans une grande partie de la Roumanie, on croit encore que le gui (viscul) apporte le bonheur la maison dans laquelle il se trouve (Mitu Grossu, Occitan et roumain, p. XV).

7.8 Pe langa virtutile, mai mult sau mai putin, mitice, retinute de Frazer, medicina populara romaneasca folosea si, pe alocuri, foloseste inca (21, p. 251):

a. ceai din frunze de visc de pe par contra astmului;

b. frunzele si fructele pentru bai contra durerilor reumatice;

c. ceai din frunze, in emfizem pulmonar si tuberculoza pulmonara, dar si contra crampelor si contra epilepsiei;

d. ceaiul din visc, pir si flori de paducel, luat de trei ori pe zi, cite o lingurita inainte de masa, este recomandat contra hipertensiunii;

e. un extract, realizat cu rachiu, se lua ca fortifiant;

f. ramurile de visc de stejar se fierbeau, iar decoctul se bea, pe nemancate, contra vatamaturilor;

g. virfurile cracilor se uscau, se pisau, se amestecau cu sare si se dadeau in mancare mieilor care aveau viermi in nas;

h. Se mai folosea:

- in boli femeiesti;

- in boli asmatiforme, in epilepsie si ca hipotensiv;

- in hrana animalelor, ca sa se ingrase;

Cu visc coloreaza podgorenii tuica in galben.

Si in medicina moderna i se recunosc viscului numeroase virtuti terapeutice. Astfel, in boli interne este considerat: hipotensiv puternic, cardiotonic, antimitotic (cu actiune antitumorala, utilizat in anumite forme de cancer), coboritor al ritmului cardiac, antispasmodic etc. De aceea este utilizat in: ateroscleroza, afectiuni cardiace, hipertensiune arteriala, tulburari renale cauzate de hipertensiune, tumori, inclusiv de natura canceroasa, tahicardie, tuse convulsiva, astm, sughituri persistente (45, p.192, 193).

Pentru alte intrebuintari in medicina naturista, a se vedea si referintele: 38, p. 334-336, 39, p. 47, 44 si 96 etc.

Dupa cum se vede, unele utilizari ale viscului in medicina populara si in etnobotanica romaneasca nu sint cunoscute de Frazer, acesta preferand sa insire unele virtuti mitice, pe care le-a gasit in surse anterioare lui, dar nu mentioneaza anumite utilizari si practici din medicina populara si etnobotanica romaneasca care insa nu figurau in surse antice si medievale.

Biochimia contemporana a stabilit ca viscul contine ca principii active: saponozide triterpenice, alcooli (viscoli), amine (colina, acetilocolina), aminoacizi, vitamine (C si E), glicozizi, polipeptide (viscotoxina).

Actiuni farmacologice: hipotensor accentuat, vasodilatator coronarian si periferic, antispasmodic.

Recomandari majore: hipertensiune.

Alte recomandari: ateroscleroza si tulburari circulatorii, crize de astm, tuse convulsiva, sughituri persistente, migrene (legate de cresterea tensiunii).

Ecologie, raspindire: Viscul creste, ca semiparazit, pe aproape toate speciile de foioase, mai rar pe conifere, putand aparea si pe arbori fructiferi (cires, prun, mar, par). In Romania este raspindit in toata tara, mai ales in Transilvania (toate judetele, dar in special Cluj, Salaj, Bihor, Brasov, Mures) ceea ce explica raspindirea cunostintelor si utilizarilor sale in Europa postneolitica, Transilvania si zonele pericarpatice constituind in neolitic Officina gentium.

Datele de biochimie, farmacologie, ecologie de mai sus din Ghidul plantelor medicinale uzuale, v. ref. 52, p. 38.

Spre deosebire de viscul de stejar, venerat la celti s.a., care are frunze cazatoare, viscul medicinal folosit in Spatiul Carpatic este verde si peste iarna.

In Spatiul primordial al Europei, cel Carpatic, pe ambii versanti ai lantului Carpatic, se gaseau numeroase manastiri in care vietuiau, dupa principiile dreptatii, sihastri-isihasti carpatici care aveau unele cunostinte de fitoterapie. Intr-o tara acoperita in proportie de cca 79% de paduri (Padurile Romaniei, p.163), cu sate rare, ierni grele si lungi, iarna mai ales, datorita lipsei fructelor si legumelor verzi, lipsa de vitamine era acuta, iar in absenta din alimentatie a vitaminei C, oamenii acelor timpuri se imbolnaveau de scorbut. In aceste situatii, isihastii carpatici recoltau craci de visc si le duceau in sate, invatandu-i pe oameni cum sa le foloseasca, pentru ei si pentru animalele lor (decoct, infuzie, tocarea si mancarea frunzelor verzi crude) pentru a se vindeca de aceasta boala cumplita, inainte de a se cunoaste existenta vitaminei C.

Din cele prezentate in acest studiu, rezulta ca sarbatoarea Craciunului, a Cracilor vindecatoare, a fost instituita, demult, in preistorie, ca reflex al unui aspect existential vital. Nu se gaseste nici o legatura cu vreo nastere.

Astfel de legaturi, dar artificiale, apar tarziu, pe tarmurile Mediteranei, unde inexistenta de ierni aspre facuse ca sensul originar al sarbatorii sa cada in uitare, datorita schimbarii conditiilor de mediu.

 

Gabriel Gheorghe